Predica la Duminica a 6-a după Paști

Duminica a VI-a după Sfintele Paşti (a orbului)

Iubiţi credincioşi

Evanghelia orbului din naştere ne arată calea tămăduirii. Orbul din Evanghelie este o pildă de credinţa vie şi tare. Când Domnul I-a pus tină pe ochi, altul, necredincios s-ar fi întrebat: Şi cu leacul acesta să mă vindec eu de orbire? Dar el a crezut şi ascultând cuvântul Mântuitorului, s-a dus la lacul Siloamului. Credinţa, ascultarea şi rugăciunea, iată ce se cere din partea noastră spre a primi tămăduirea bolilor noastre sufleteşti. Evanghelia aceasta se petrece şi astăzi – oamenii orbiţi de patimi şi fărădelegi deodată li se deschid ochii cei sufleteşti şi capătă vedere sufletească atunci când Îl primesc pe Domnul şi doctoria Lui.

Vai ce bucurie are un suflet când âncepe a vedea. Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt mai dulce, mai duios şi mai binecuvântat decât acesta: “orb am fost şi acum văd”. Această veste dulce şi binecuvântată trebuie să o strigăm pe toate drumurile şi noi.

Fraţilor, şi noi eram un fel de orbi (cei mai mulţi din naştere). Orbi am fost şi acum vedem. Prin darurile scumpului nostru Mântuitor ne-am recăpătat vederea cea sufletească.

Dar, un lucru ciudat. Orbul cel din naştere a avut multe mustrări şi necazuri după tămăduirea lui. Evanghelia ne arată precis că oriunde s-au deschis ochi sufleteşti şi s-au tămăduit boli sufleteşti şi trupeşti, acolo s-au ridicat împotriviri şi mustrări. Aşa a fost pe timpul Mântuitorului, asa e şi azi şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.

Iubiţi credincioşi

Bunătatea, mila, iubirea, înţelegerea, răbdarea şi încrederea în bine sunt roadele credinţei şi ele aduc o mare mângâiere în sufletul celor care le au şi al celor care au nevoie de ele. Cine poate condamna bunătatea? Cine nu are nevoie de iubire? Cine nu însetează după dreptate?

Adevăratul credincios trebuie să le aibă. Acestea toate şi-au găsit o înflorire în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De aceea unii şi-au lepădat vechile lor credinţe şi L-au urmat pe Mântuitorul, cum a fost şi orbul, iar alţii după multe frământări sufleteşti au venit la Hristos, schimbându-se sufleteşte în întregime. Astfel de convertiri totale, săvârşite de focul credinţei observăm la Sf. Ap. Pavel şi la Fericitul Augustin. Sfântului Apostol Pavel i s-a descoperit Mântuitorul pe drumul spre Damasc. De atunci viaţa lui nu a mai trăit-o decât pentru Hristos: “M-am răstignit împreună cu Hristos – glăsuieşte el – şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine, şi viaţa mea de acum, în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi S-a dat Însuşi pentru mine” (Galateni 2,20). Iar în Epistola către Evrei, unde Apostolul Pavel închină unul din cele mai profunde şi mişcătoare imne credinţei, arată că: “Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor ce Îl caută “ (Evrei, 11,6).

Un minunat exemplu de tărie a credinţei ni-l dă Fericitul Augustin. Procesul credinţei sale a fost mai lent, nu brusc, aşa cum a fost la orbul din Ierusalim sau la Sfântul Pavel.

Să ascultăm propria-i mărturisire: “Ajutatu-mi-ai Doamne să intru în adâncurile sufletului meu…Tu eşti Dumnezeul meu! După tine suspin zi şi noapte…dar sunt departe de Tine. Întru adâncurile mele abia aud glasul Tău care coboară de sus”( Cartea VII, cap. X – Mărturisiri).

Apoi, istoriseşte momentul convertirii sale şi arată cum plângea şi striga: “Până când Doamne? Mâine?...Mâine? De ce nu acum? Aşa ziceam şi plângeam cu toată amărăciunea unei inimi zdrobite. Deodată am auzit ca un glas de copil: Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!...N-am mai plans şi am înţeles că-i o poruncă dumnezeiască să deschid Sfânta Scriptură şi să citesc Epistola Sfântului Apostol Pavel”.

Pe aceste căi au ajuns aceşti doi străluciţi părinţi la cunoaşterea lui Hristos şi viaţa lor au închinat-o binelui, oamenilor.

Credinţa este, aşadar, o forţă care ne ajută să biruim necazurile, să ne ferim de păcate, să ne păzim sufletul de orice rele, să râvnim sfinţenia.

Iubiţi credincioşi!

Credinţa noastră ne-a adus astăzi pe toţi aici, înaintea lui Hristos.

Ca şi orbul mărturisim: “Credem Doamne şi ne închinăm Ţie”. Dar să nu uităm că adevărata credinţă în Dumnezeu nu este despărţită de dreptatea pentru toţi oamenii, de sfinţenie şi de pace.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Căutaţi făgaşuri drepte…căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 13-14)

Dar cotropirea unor popoare paşnice, tirania impusă cu tunul, trufia exprimată în îngrozitoare jerfe omeneşti arată cât de orbi sunt încă unii care se pretind creştini.

Crezul nostru este şi va fi întotdeauna Hristos.

Fraţi creştini întru Domnul, în incheiere, eu întreb pe unii care nu vin la Sfânta Biserică, sau vin foarte rar, oare cum stau ei cu ochii şi cu vederea cea sufletească?

Să ieie seama că patimile şi păcatele ameninţă neîncetat ochii şi vederea sufletului lor. Ei sunt orbi că “nu pot vedea” pe aproapele lor, nu pot vedea pe cel sărac, bolnav şi necăjit.

Dar de această cumplită boală a orbirii sufleteşti numai Mântuitorul îi poate tămădui aici în Sfânta Biserică. Aici deodată capeţi alţi ochi şi altă vedere aşa precum şi Sf. Ap. Pavel a primit altă vedere şi altă purtare când pe drumul Damascului s-a întâlnit cu Mântuitorul.

Fraţilor să alergăm cu boala noastră la Iisus, care este Doctorul nostru Cel mare şi să ne rugăm Lui zicând: “Luminează Hristoase ochii sufletului meu, ca nu cumva să dorm în păcate de moarte. Fiind orb la ochii sufletului vin la Tine Hristoase ca şi orbul cel din naştere, strigând către Tine cu pocăinţă: milostiv fii mie Unule, Cela ce eşti lesne iertător”.

Pr. Holban Mircea Ilie