Predica la Duminica a XVII-a dupa Rusalii

Cuvânt la Duminica a XVII – a după Rusalii

Iubiţi credincioşi

Femeia din Evanghelia duminicii acesteia este pusă înaintea noastră cu învăţătura despre cum trebuie să fie credinţa noastră. Cananeianca era o femeie păgână, care trăia într-o ţară păgână. Oare cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? Au adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare: o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie şi credinţa noastră. Si noi trebuie să avem o credinţa vie şi lucrătoare care să ne scoată din ţara păcatelor şi să ne plece după ajutorul lui Iisus Mântuitorul.

O credinţă ce te lasă sau cu care te laşi să trăieşti în toate păcatele  şi năravurile tale cele rele este o credinţă moartă şi de suflet pierzătoare. Femeia din Evanghelia de astăzi se ruga stăruitor pentru fiica ei, iată un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremurilor nostre, care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupeşti ci mai ales de bolile sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele.

De câte ori se roagă părinţii pentru copiii lor: “Doamne miluieşte pe fiul meu că rău pătimeşte în păcatul neascultării de părinţi, de profesori, de îndurmătorii lui de bine, de mai marii lui, de conducătorii ţării, de păcatul desfrânării, de păcatul egoismului, al trufiei, al mâniei, al iubirii de ceartă, al nesupunerii, de păcatul vrajbei şi al clevetirii – miluieşte-mă şi-l scapă pe el de duhurile necurate şi pierzătoare.

De ce părinţii nu supraveghează cu atenţie pe copiii lor şi nu-i învaţă să se ferească de aceste păcate pierzătoare de suflet căci odată cuprinşi de unul din aceste păcate, devin robi ai lor şi treptat, precum fiul risipitor, ajung nişte epave ale societăţii şi un pericol pentru tot poporul dreptcredincios.

Rugăciunile fierbinţi către Dumnezeu, rugăciunile stăruitoare şi grija deosebită faţă de proprii lor copii i-ar îndepărta pe aceştia de microbul răutăţii pe care îl seamănă vicleanul în sufletele lor ca să-i robească prin păcat.

Fraţilor, sunt numeroase cazurile când, rugăciunile părinţilor au întors la căinţă pe fiii lor porniţi spre căile pierzării. Să ne amintim de Sfânta Monica, cea care prin rugăciunile ei fierbinţi către Dumnezeu a făcut ca fiul ei cel desfrânat şi înrăit în păcate, să devină Fericitul Augustin.

Aşadar credinţa noastră trebuie să fie tare, statornică şi stăruitoare. Sunt atâţia oameni care cred numai până ce le merge bine, dar credinţa lor slăbeşte îndată ce li se respinge o mică rugăciune sau le vine un necaz ca încercare.

Credinţa cea adevărată trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus Hristos, la Crucea Sa, cu vorbele: “Aşa este Doamne, adică, ne cunoaştem şi noi, Doamne că suntem păcătoşi, păgâni, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta”. În faţa Mântuitorului trebuie  să te vezi neputincios, păcătos, osândit, pierdut pentru că numai peste această cunoaştere a stării tale celei păcătoase se pogoară darul iertării şi al mântuirii.

Femeia cananeianca umbla şi ea să apuce o fărâmă din dumnezeieasca milă şi iertare. Nouă, creştinilor de azi, ne stă masa totdeauna întinsă. Pe noi nu ne respinge Mântuitorul ca pe femeia din Evanghelie, ci ne zice: “Orice veţi cere de la Mine sau în numele Meu, veţi lua…cereţi şi veţi lua”(Ioan 14,14).

Pe noi, creştinii de azi Iisus Mantuitorul ne cheamă zicând: “Veniţi, căci iată sunt gata toate” (Luca 14,17). Veniţi şi luaţi în dar viaţă şi mântuire.

Însă, vai, cei mai mulţi creştini n-ascultă această dulce şi scumpă chemare; nu iau darurile ce li se îmbie. Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu stiu a lua sau mai bine zis nu vor să ia darurile ce ni le-a câştigat Mântuitorul prin sfântă jertfa Sa.

 Aşadar, să urmăm exemplul femeii cananeence şi să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu să ne întărească în credinţă. Să păstrăm cu sfinţenie nealterată credinţa în care ne-am născut şi să ne silim ca această credinţa a noastră să rodească prin fapte bune şi prin dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iar roadele credinţei noastre să fie dragoste, bucuria, pacea, îndelunga-rabdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor.

Şi acum o pildă: Mâinile cele mai lungi.

Într-o revistă ştinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea: care oameni şi care popoare ar avea mâinile cele mai lungi? S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinile cele mai lungi, alţii, că popoarele din Răsărit; alţii, că hoţii de buzunare. Între răspunsuri a fost însa şi unul ciudat care zicea aşa: eu cred că mâinile cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toată inima lor lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune tot ce le trebuie.

Astfel de mâini a avut spre pildă şi Ilie Proorocul, care şi-a întins mâinle în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iarăşi l-a descuiat prin rugăciune.

Minunat raspuns! Să ne fie şi nouă de învăţătură!

Iubiţi credincioşi

În încheiere să rugăm pe Bunul Dumnzeu să reverse harul său cel ceresc asupra noastră şi asupra tuturor celor ce I se roagă cu credinţă, să dea pace sufletelor noastre, pace în familiile noastre, pace unuia cu altul la locurile noastre de muncă, pace în întreaga lume, iar între oameni dragoste şi bună înţelegere. Amin.

Pr. Mircea Holban