Duminica a 34-a după Rusalii
Iubiţi credincioşi,
Minunată este această pildă. Este cea mai frumoasă dintre toate pildele Mântuitorului.
În ea a pus Domnul calea mântuirii noastre sufleteşti. A pus bunătatea şi dragostea Tatălui ceresc.
În pildă este vorba de 3 persoane: un tată şi doi copii. Eroul principal este fiul cel mai tânăr care, la un moment dat, încrezător în puterile sale şi nemulţumit de casa părintească, atras de ispita plăcerilor din tinereţe, cere tatălui său partea de avere şi pleacă în lume. De aici o seamă întreagă de întâmplări în viaţa tânărului plecat din casa părintească. Păcatele care le-a trăit l-au sărăcit, l-au desfigurat şi a rămas singur şi gol. Sigura îndeletnicire era să păzească porcii şi nu avea nici măcar roşcovele cu care să se hrănească. Dar toate acestea au fost până la un moment al vieţii când din adâncul sufletului lui se trezeşte dorul dupa casa părintească.
Vazându-se străin şi gol şi-a adus aminte de dragostea şi bunătatea părintească, bunătate care îl cheamă şi îl îndeamnă să părăsească locul de pierzare în care se afla.
Fraţilor, această bunătate l-a făcut să se trezească, „să-si vină în fire”, şi să ia hotărârea eroică de a se întoarce acasă; „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu si-i voi spune: Tată, greşit-am împotriva cerului şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se a venit la tatăl său.”(Luca XV, 18-19).
Iubiţi credincioşi, dacă ne ducem cu gândul pe firul vieţii noastre din trecut vom observa că viaţa fiului risipitor are multe puncte asemănătoare cu a noastră.
Care dintre noi, fie că ne gândim la legătura noastră cu părinţii trupeşti, fie că ne gândim la legătura sufletească cu părintele ceresc, nu am avut momente de neascultare, nesupunere, de împotrivire la sfatul şi voia lor cea bună şi folositoare?
De câte ori nu ne-am socotit mai înţelepţi decât părinţii, sau mai puternici ca Părintele ceresc? De câte ori n-am călcat în picioare sfaturile şi voia lor şi am abuzat de bunătatea lor căutând să ne făurim singuri fericirea?
Rezultatul ieşirii din casa părinteasca îl poate mărturisi fiecare pentru sine.
E fericit acel creştin care, făcându-şi examenul vieţii poate lua hotărârea şi poate spune la un moment dat: “Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”.
Când trăieşti o viaţă predată Domnului, când traieşti o viaţă cu Dumnezeu, când traieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, atunci nu ai necazuri, nici îngrijorări, nici lipsuri, atunci ai o viaţă dulce şi liniştită, pentru că Tatăl Ceresc acoperă toate lipsurile tale trupeşti şi sufleteşti.
Dar îndată ce ieşi din această viaţă trăită cu Domnul, în ascultare de voia Lui, începe calea cea largă a pieirii, începe risipa averii sufleteşti.
După ce s-a despărţit de tatăl său, fiul cel pierdut şi-a risipit averea în cele rele, în petreceri, în ospeţe, în desfătări şi în desfrânări. Aşa îşi risipesc şi unii averea cea sufletească după ce rup legătura cu Tatăl Ceresc şi se despart de El.
Fraţilor, pe fiul cel pierdut l-a oprit în loc suferinţa, lipsa, necazul.
Suferinţa i-a deschis ochii să vadă starea grozavă şi fioroasă în care a ajuns. Suferinţa l-a făcut să-şi simtă pierzarea. Răul şi lipsa au trezit în el dorul după casa tatălui său. Suferinţa a stors lacrimi din ochii lui şi l-a făcut să ia hotărârea cea bună. Să înţelegem şi noi că suferinţele şi necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu ca o sabie, ca o chemare să ne oprim în loc, să ne întoarcem de pe căile pierzării.
Dar, câţi însă ascultă această chemare?
Fiul pierdut a plâns cu amar, dar nu l-au mântuit numai lacrimile şi hotărârea de a se întoarce acasă, ci l-au mântuit dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept de a fi primit acasă.
Dar tatăl l-a iertat, ba încă mai mult decât atât, l-a primit cu o îmbrăţişare fierbinte şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel care “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
Iubiţi credincioşi,
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă!
Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească oricât de păcătoşi am fi.
Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise la Sfânta Biserică.
Iubiţi credincioşi, bunătatea părinţilor trupeşti reuşeşte uneori să înnoiască şi să schimbe cele din afară ale copiilor lor.
Bunătatea Părintelui Ceresc înnoieste întreaga făptura a celor ce se întorc la El şi strigă din adâncul sufletului: “Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta”.
Domnul schimbă sufletul şi întreaga viaţă a celor ce vin la El prin pocăinţă. Face din cei ce au fost păcătoşi sfinţi – iată cât de binefăcătoare este bunătatea lui Dumnezeu.
Domnul primeşte pe cei ce L-au batjocorit, pe cei ce L-au urât, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în viaţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi să sporim cu darurile revărsate asupra noastră cu Sfintele Taine.
Bunătatea lui Dumnezeu ne primeşte pe toţi care venim la el cu părere de rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor Sale bogate şi mântuitoare.
Cu adevărat nu este nimeni aşa bun ca tine Doamne şi bunătatea ta este fără margini. Dumnezeu este bun, este izvorul bunătăţii: „Nimeni nu este bun afară de Dumnezeu” (Marcu 10,18)
Bunătatea lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii indiferent de starea sufletească sau materială. Pentru cei răi ea se arată ca răbdare îndelungată, pentru cei slabi şi bolnavi ca mângâiere şi întărire. Aşa se explică de ce unii oameni deşi bolnavi şi în suferinţă sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi. Pentru cei naufragiaţi bunătatea lui Dumnezeu este liman de scăpare, pentru cei păcătoşi se manifestă ca iertare, pentru cei buni ajutor şi lumină ca să fie mai buni.
Bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim şi mai buni, milostivi, iertători şi îngăduitori cu semenii noştri.
Iubiţi credincioşi,
Pilda cu fiul cel pierdut este icoana dragostei Tatălui Ceresc.
Un păcătos s-a întors la Domnul şi uitaţi-vă ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă şi Tatăl aleargă în calea lui.
Cerul şi pământul împreună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu.
Când se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor nu se bucură doar oamenii ci se bucură şi Tatal ceresc. Se bucură şi ingerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca 15,10).
Fraţilor, aflându-ne aproape de sfântul şi marele post al Paştilor, bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos, „Veniţi şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”.
Întorcându-ne ca fiul risipitor pe calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu, pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu, ne vom învrednici de toate darurile cereşti şi vom putea spune ca psalmistul: “Cât este de mare mulţimea bunătăţii tale Doamne”. (Ps. 30,19) Amin.
Pr. Holban Mircea Ilie
duminica_a_34.doc
