Predică la Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

Duminica Sfinţilor Părinţi

Ev. Ioan XXII, 1-13

 

Fraţi creştini,

 

 

Fiindcă se întindea şi creştea erezia cea pricinuitoare de tulburare a lui Arie, care  se ivise în Biserica Alexandriei, întâiul împarat al creştinilor, marele Constantin, cel întocmai cu Apostolii, a chemat din toată lumea pe păstorii şi dascălii Bisericii lui Hristos pentru întărirea adevăratei credinţe dreptslăvitoare.

            Deci s-au adunat în luminata cetate a Niceii în anul 325 la primul Sinod ecumenic, 318 arhierei, preoţi, diaconi şi monahi. Unii arhierei, mărturisitori ai credinţei, purtau încă rănile persecuţiilor tiranilor pe trupurile lor, ca Protamon al Iracliei, Pavnutie al Tesaidei, Pavel al Neocezareii şi Eustatie al Antiohiei, iar alţii ca Spiridon al Trimitundei şi Iacob al Nisibei, erau făcători de minuni.

            Ceilalţi erau iubitori de Dumnzeu, dascăli ai dumnezeieştilor Scripturi şi cunoscători ai dreptelor dogme. Aceştia adunându-se în sobor, toţi cu o gură şi un glas, L-au mărturisit pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu că este de o fiinţă cu Tatăl şi Dumnezeu adevărat, alcătuind cu acest prilej Sfântul Simbol al Credinţei (Crezul).

Pe Arie cel rău credincios şi eretic l-au înfrânt, afurisindu-l pe el şi învăţăturile lui. Pe aceşti dumnezeieşti părinti Biserica Ortodoxă a rânduit ca în fiecare an, în aceeasi duminică să-i prăznuim cu toată evlavia şi să facem pomenirea soborului lor, care se mai numeşte şi întâiul sobor a toată lumea creştină.

            Evanghelia care s-a citit astăzi cuprinde rugăciunea şi cererea Domnului nostru Iisus Hristos către Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi şi pentru toţi cei ce vor crede Într-ânsul prin cuvântul lor. Aceşti sfinţi părinţi au fost şi ei ucenicii lui Hristos, au păzit cuvântul lui Dumnezeu şi au crezut că de la Tatăl s-a născut Fiul şi a fost trimis în lume.             Rugăciunea Domnului Iisus Hristos din această Sfântă Evanghelie este îndreptar şi chip al rugăciunii celei adevărate şi plăcute lui Dumnezeu. Tâlcuirea ei ascultaţi-o, pentru ca să adunaţi comoară de bune învăţături.

            Înainte de Patimile Sale, Iisus Hristos spunând ucenicilor Săi că trebuie să se întoarcă la Tatăl, i-a asigurat că nu vor rămâne singuri, căci Tatăl va fi cu ei, împlinind toate cererile de ajutor ale lor, în faţa tuturor strâmtorărilor prin care vor trece.

            Dupa ce i-a îmbărbătat prin cuvintele: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”,

            „Ridicându-Şi ochii Săi spre cer, a zis: Părinte a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească!”.

Domnul nostru Iisus Hristos a făcut această rugăciune nu ca Dumnezeu, ci ca om şi arhiereu mijlocitor pentru noi la Dumnezeu, aşa cum ne spune Apostolul Pavel zicând: „În zilele trupului Său, El a adus cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Acela ce putea să-L mântuiască din moarte; şi auzit a fost pentru buna Lui cucernicie”(Evrei, V,7).

            Dar pentru ce Iisus a ridicat ochii Săi spre cer rostind această rugăciune?

            A ridicat ochii Săi la cer învătându-ne să ne ridicăm şi noi ochii noştri la cer, când ne rugăm, fără nici un gând pământesc sau lumesc.

            Altă dată Iisus şi-a plecat genunchii când s-a rugat, pentru ca şi noi să ne învăţăm să ne plecăm genunchii în ceasul rugăciunii, smerindu-ne şi arătând prin plecarea genunchilor ăa suntem căzuţi în păcat.

            Rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos a fost primită, pentru că atunci când pătimea, catapeteasma Templului s-a rupt în două, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi morţii au înviat, încât cei ce vedeau acestea s-au înfricoşat ţi cu glas mare au strigat: „Cu adevîrat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!”

            Şi rugăciunea Mântuitorului continuă: „Precum I-ai dat Lui stăpânire peste toată făptura ca să dea viaţa veşnică la toţi pe care Tu I-ai dat Lui. Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.

            Cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu, adică credinţa, nu înseamnă ea singură viaţa cea veşnică, ci viaţa cea veşnică se dobândeşte prin credinţă şi fapte bune. În alte locuri Iisus a grăit zicând: „Cuvintele pe care vi le-am spus vouă, duh sunt şi viaţă sunt”.

De aceea înţelesul adevărat al cuvintelor Domnului din Evanghelia de astăzi este acesta: preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum L-ai preamarit pe El şi Te-ai preamărit de El, când Tu I-ai dat stăpânire peste toată făptura, iar El a dat celor ce au crezut viaţă veşnică.

            Cu alte cuvinte Iisus zice:  Ca să cunoască şi să creadă numai Într-Unul adevăratul Dumnezeu, şi în Iisus Hristos cel ce S-a întrupat; nu în doi dumnezei, ci numai într-o Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, deşi Fiul, întrupându-se S-a făcut om.

            Iar mai departe zice: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care mi L.-ai dat să-l fac, l-am săvârşit”.

Dumnezeu Tatăl este preamărit pururea în ceruri împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Dar Iisus ca om, L-a preamărit pe Tatăl pe pământ, prin săvârşirea lucrării ce I s-a dat să facă, adică prin propovăduirea credinţei. Domnul zice: „Mi se cade să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, căci pentru aceasta sunt trimis”. Lucrarea lui era întoarcerea păcătoşilor – împăcarea omului cu Dumnezeu.

            Deci acestea erau lucrările pe care Tatăl le-a dat Fiului Său să le săvârşească şi care urmau un singur scop: mântuirea omului.

            Domnul Iisus Hristos continuă rugaciunea: „Si acuma Mă preamăreşte Tu Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”.

            Ce slavă avea Fiul mai inainte de zidirea lumii? El avea slava cea nemărginită şi firească a Dumnezeirii, slavă ca a Unuia născut din Tatăl şi slava Dumnezeirii, ca un Dumnezeu adevărat.  Cu această slavă, Iisus a cerut ca om, să se preamareasca firea lui cea omenească, cerând slava aceasta ca un dar pentru lucrul care l-a săvârşit – preamărind pe Dumnzeu „Eu – zice Iisus – Te-am preamărit pe Tine pe pământ, iar acum, preamăreşte-Mă Tu Părinte la Tine!”. Cerând, El a luat, pentru că, după Patima Sa şi după înviere, firea sa omenească s-a făcut nestricăcioasă, luând cinste dumnezeiască şi înălţându-se mai presus decât toate zidirile a şezut de-a dreapta scaunului măririi în ceruri.

            Şi lămurind astfel slava pe care o cerea de la Tatăl, Mântuitorul nostru arată după aceasta şi chipul în care El a preamărit pe Dumnzeu Tatăl zicând: „Am arătat numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie, din lume”.

Dumnezeu era cunoscut în vremea aceea numai iudeilor. Pentru ce zice, dar, Domnul că a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor? Pentru celelalte neamuri, care nu cunoşteau pe Făcătorul cel adevărat al fapturii?

            Într-adevăr pentru celelalte neamuri, dar şi pentru iudei, căci ei cunoşteau pe Dumnezeu ca pe un Ziditor al făpturii, dar nu şi ca pe un Tată al Fiului. Pentru aceasta Mântuitorul nostru nu a zis: „Te-am arătat pe Tine”, ci am arătat numele Tău, adică pe cel de Părinte.

            Moise a arătat cele trei ipsotasuri ale Dumnezeirii zicând: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”(Facere 1,26), însă nelămurit. Dar Domnul nostru Iisus Hristos a mărturisit lămurit numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh zicând: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”(Ioan 10,30); Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; „Eu în Tatăl sunt şi Tatăl în Mine este”(Ioan 14, 9-10). Iar către Apostoli: „botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”(Matei, 28,19). Şi după cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan: „şi pentru aceasta căutau iudeii şi mai mult să-l omoare, nu numai că dezlega sâmbăta, ci şi pe Dumnzeu îl numea Tatăl Său, facându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu”.

            Apoi Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a sfârşit rugăciunea pentru Sine a început rugăciunea pentru uncenicii Săi: „Ai tăi erau şi Mi i-ai dat Mie şi cuvântul Tau au păzit”.

            Ucenicii pe care-i avea Mântuitorul nu erau îngeri, ci oameni dintre oamenii care s-au născut în lume. „I-ai dat Mie” a zis Iisus, fiindcă Tatăl i-a luminat pe dânşii ca să creadă în El, după cum Însuşi Iisus spune: „Nimeni nu vine la Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl, Care M-a trimis pe Mine” pentru că toţi oamenii sunt ai lui Domnezeu, ca unii ce sunt zidirea Lui şi pentru că ei erau mai aproape de Dumnezeu decât toţi ceilalţi oameni, din pricina faptelor celor bune pe care le savârşeau. „Mi i-ai dat Mie” adică i-ai făcut Ucenici ai Mei, ca să-i învăţ tainele credinţei, iar ei dupa ce au auzit învăţătura Ta de la Mine, nici ca Iuda nu s-au lepădat de dânsa, nici ca iudeii nu au defăimat-o, ci primind-o, au păzit toate cele învăţate.

            „Acum am cunoscut că toate câte Mi-ai dat Mie de la Tine sunt; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis”.

            Ei au primit învăţătura Ta şi au cunoscut şi au crezut cu adevărat că de la Tine am iesit, adică din Tine, Tată, M-am născut şi am strălucit din Fiinţa Ta. S-au încredinţat că Tu M-ai trimis, cu alte cuvinte, că am luat trup cu bunăvoirea Ta, şi facându-Mă Om, M-am arătat în lume.

            „Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat Mie, căci ai Tăi sunt”.

            Iisus se roaăa pentru ucenicii Săi şi repeta cuvintele „I-ai dat Mie, si ai Tăi sunt”, arătând că ucenicii Lui i S-au dat de Dumnezeu şi deci că ei erau prietenii lui Dumnezeu pentru faptele lor bune. Prin aceasta se arată pe Sine că este unit cu Tatăl, iar pe ucenicii Săi că sunt vase alese.

            Domnul vrea să spună că în alte rânduri M-am rugat pentru toată lumea, şi mai pe urmă mă voi ruga iarăşi, dar acum numai pentru ucenicii Mei aceştia, „nu pentru lume Mă rog”. Cum că El se ruga numai pentru Apostolii Săi, ne-o arata înseşi cuvintele Domnului Hristos, rostite după ce S-a rugat mai întâi pentru Apostoli: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede, prin cuvântul lor în Mine”.

            După ce a spus că se roagă pentru Apostolii Săi, Mântuitorul arată mai departe de ce anume se roagă pentru ei: „Şi toate ale Mele alte Tale sunt, şi ale Tale sunt ale Mele, şi mă preamăresc întru dânşii”.

            Aceste cuvinte Îl arată pe Iisus că este de o fiinţa şi de o fire cu Tatăl. De vreme ce El zice: „toate ale Mele alte Tale sunt, şi ale Tale sunt ale Mele” ne arată lămurit că şi fiinţa şi firea, şi voia şi sfatul, şi stăpânirea şi împărăţia, şi puterea şi bunătatea, şi dreptatea şi toate celelalte care sunt dumnezeieşti sunt de obşte şi la Tatăl, şi la Fiul, şi la Sf. Duh, afară de deosebirile ipostaselor şi feţelor, pentru că Tatăl naşte pe Fiul din veci şi purcede pe Sf. Duh din veci, dar nu se naşte, nici se purcede. Fiul se naşte din Tatăl din veci, dar nu naşte, nici purcede.

            Deci cnd auzi frate creştine „toate ale Mele alte Tale sunt, şi ale Tale sunt ale Mele”- să le înţelegi pe toate afară de însuşirile feţelor.

            Domnul nostru Iisus Hristos a mai adăugat şi o altă cauză a rugăciunii lui zicând: „Mult nu mai sunt în lume, dar aceştia sunt în lume. Şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, pazeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem şi Noi”.

            Noi suntem una după fiinţă şi după sfat, tot aşa să fie şi ei una în Mărturisirea credinţei – una şi aceeaşi să creadă şi să înveţe, trăind în iubire şi dragoste.

            Rugăciunea aceasta a fost auzită şi împlinită pentru ucenicii lui Hristos. Sf. Apostol Pavel învăţa pe efeseni zicând: „Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un singur trup şi un singur duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre”.

            „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; şi astfel i-am pazit că n-a pierit nici unul dintre ei, fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”.

            Adică zice Iisus, trăiam împreuna cu ucenicii Mei în lume şi prin ajutorul Tău, Eu îi păzeam pe dânsii în credinţă şi unire. Pe toţi ucenicii Mei i-am pazit; nici unul dintre dânşii nu s-a lepădat de credinţă, nici n-a călcat poruncile dumnezeieşti, nici n-a pierit, fără numai cel vrednic de pierzare, adică Iuda. Deci numai cel vrednic de pierzare, împlinindu-se Scriptura, s-a făcut vânzător de Hristos.

            Prin cuvintele „ca să se implineasca Scriptura” se întelege că Scriptura s-a împlinit când Iuda, din lacomia de bani şi din propria-i voinţă, nesilit de altceva, a trădat şi a vândut pe Hristos.

            „Iar acum vin la Tine şi acestea le rostesc în lume, ca să aibă bucuria Mea deplină în ei”. Iar acum vin către Tine, zice Iisus, fiindcă se apropia vremea în care era să meargă ca om din lumea aceasta şi să se mute la cer. El, ca Dumnezeu adevărat, putea, ca şi Tatăl Lui, să păzească pe ucenicii Săi, şi nici nu avea trebuinţă să ceară acestea de la Tatăl Lui.

            Deoarece însă ucenicii Săi, care erau de faţă şi-L ascultau se întristau de despărţirea Lui cea trupească, El a cerut acestea, adăugând că vorbeşte cu ucenicii să aibă bucuria Sa deplină întru ei, acea bucurie despre care le-a vorbit altădată zicându-le: „Bucuria Mea să locuiasacă întru voi, ca bucuria voastră să fie deplină”(Ioan 15,11), adică bucuria pe care au avut-o apostolii din vieţuirea lor împreuna cu Iisus şi din învăţătura şi minunile Lui, şi de asemenea bucuria pe care au avut-o după ce au cunoscut şi au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

            De aceea s-a rugat Iisus pentru ucenicii Săi, ca să aibă această bucurie desăvârşită şi să audă ei că şi după plecarea Sa din lumea aceasta vor fi păziţi şi apăraţi de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.

            Iubiţi credincioşi,

 

Rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos care s-a citit astăzi în Sfânta Evanghelie este o plidă deăavârşită şi sfântă pentru rugăciunile noastre. Aici găsim trei părţi ale rugăciunii: lauda, mulţumirea şi cererea. Se începe cu lauda, prin cuvintele „Ca şi Fiul Tău să Te preamăreasca”; apoi mărturisind facerile de bine ale lui Dumnezeu pentru Dânsul, Îi aduce mulţumire zicând: „Ai dat Lui stăpânire peste toată făptura”, iar după aceasta adaugă cererea Sa pentru Dânsul zicând: „şi acum Mă preamăreste Tu, Părinte”, apoi pentru ucenicii Săi grăind: „Eu pentru aceştia Mă rog...şi pentru toţi cei ce vor crede prin cuvântul lor în Mine”(Ioan 17, 20).

 

 

            Iubiţi credincioşi,

 

Cine a întins cerul albastru deasupra capului nostru şi pământul ca o temelie sub picioarele noastre?

Cine a rânduit soarele pentru luminarea zilei şi luna cu stelele pentru luminarea nopţii?

Cine a făcut atâtea roade pentru hrana noastră?

Cine a zidit trupul nostru şi ne-a dat şi ne-a alcătuit pe noi cu ochi ca să vedem, cu urechi ca să auzim, cu gura ca să vorbim, cu mâini ca să lucrăm, cu picioare ca să umblăm?

Cine ne-a dat nouă minte ca să cercetăm?

De unde avem hrana, sănătatea şi viaţa?

Cine s-a făcut om, Dumnezeu fiind, ca să ne faca pe noi una cu Dumnezeu; a pătimit pe pământ ca să ne înalţe pe noi la cer, a murit pe cruce ca să ne învieze pe noi şi să ne dăruiască împărăţia cea veşnică?

            Nimeni altul decât numai Unul Dumnezeu. Daca ne vom gândi la toate acestea, este cu neputinţă să nu recunoaştem că avem o mare datorie, ca neîncetat, după cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel, rugându-ne să aducem cântări de laudă şi mulţumire Dătătorului celui preabun, care revarsă asupra noastră atâtea bunătăţi. Amin!

 

Pr. Holban Mircea Ilie